Lucruri de valoare

1. Incep neaparat prin a va recomanda proiectului Giei, pe care o stiti de la Bookblog si Empower. Ma rog, ea face multe chestii faine, dar nu as avea timp sa le mentionez pe toate, atat de multe si pline de continut sunt . Merita sa cititi Blogul cu Amintiri din Copilarie.

2. Ines Prodan a scris astazi pe Basic Marketing un articol foarte interesant. Se vede ca are stofa .

3. Marius Stan a scris pe Empower un articol memorabil. Chiar asa, tu esti un om liber?

4. Atunci cand ai impresia ca nu mai ai timp de nimic, opreste-te! Si citeste recenzia Mihaelei Butnaru de pe Bookblog.ro.

Placerea de a negocia

Celor care se considera “bogati” le displace profund aceasta idee. “N-o sa stam noi acum sa ne targuim pentru cateva milioane” ii auzi des vorbind. Le face placere sa lase bacsisuri de 50% din valoarea facturii si sa isi etaleze in public faptul ca “au cu ce, ba!”.

Cred totusi ca acestia se afla intr-o profunda eroare. Herb Cohen zice ca orice este rezultatul unei negocieri poate fi negociabil. Pretul dintr-un magazin, amenda pe care ne-o da politia, chiar si factura la intretinere. Sigur ca situatiile sunt diferite si sigur ca realitatea ne obliga sa tinem mai mereu cont de factorii specifici fiecarui caz in parte. Dar multe dintre lucrurile care ni se impun au in spate o istorie a negocierii. Niste oameni au negociat(in maniere si forme diferite) pentru a incerca sa ne impuna noua un pret, un numar.

Unul dintre principiile de baza in legile negocierii este cel al “legitimitatii”. Acesta are mare legatura cu termenul de “credibilitate”. Daca un sef va arata o foaie cu tabelele care contin “grilele de salarizare” isi motiveaza astfel(cu parere de rau, desigur! ) faptul ca “se afla in imposibilitatea de a va mari salariul. Sunteti deja in intervalul maxim, firma noastra are un anumit buget. Va oferim deja cel mai mare salariu.” Emotionant.

Tin minte ca in liceu aproape toti colegii mei erau pur si simplu redusi la tacere de puterea “legitimitatii” deciziilor si actiunilor profesorilor. Asta pana cand intr-o zi, un nebun pe numele sau de familie Miron, s-a interesat si le-a aratat profilor regulamentul. Daseram o lucrare de control intr-o zi la istorie si i-am spus profei de fizica faptul ca pur si simplu regulamentul ii interzice sa ne testeze, asa cum isi propusese . Initial, a fost o stare de infarct! De soc total! Cum imi permiteam eu sa contrazic un profesor ?! Si uite ca n-a fost sfarsitul lumii.

Cand eram deja printr-a 11-a veneau la mine cei de prin clasele mai mici sa imi ceara sfaturi cum sa se invoiasca de la ore . Nu ca as fi fost eu vreun expert sau ca ma pretind astfel. Dar intelesesem macar putin faptul ca nimeni nu e atat de puternic pe cat se pretinde a fi. Ati vazut filmul “Good Will Hunting” ? E acolo un tip care intr-un proces in care era acuzat de furtul unei masini, acesta recunoaste fapta spre stupoarea celor din sala. Si o motiveaza prin “legea dreptului comun asupra cailor si carutelor ”. Lege din 1788! Si are castig de cauza.

Sa ne gandim din cand in cand la aceste situatii.

P.S. Daca sunteti doamna de la casa de bilete de la intrarea in Muzeul Satului din Bucuresti, va salut si sa stiti ca nu v-am uitat. Intr-o zi o sa-mi iau revansa pentru ca n-ati vrut sa imi faceti vreo reducere .

A Bronx Tale

Va recomand acest film. Cateva dintre personajele de aici m-au facut sa imi pun cateva intrebari. E vorba despre viata dintr-o zona plina de “baieti de cartier”. Baieti care odata cu trecerea anilor devin barbati, dar care se ocupa in continuare cam cu aceleasi lucruri. Zaruri, curse de cai, pariuri mai mult sau mai putin morale sau legale. Uneori crime.

Liderul acestui grup e Sonny. Un barbat destept, trecut prin multe in viata, inclusiv prin 10 ani de inchisoare. Tipul nu e insa asa cum te-ai putea astepta la auzul acestei descrieri. Atunci cand colegii de dupa gratii jucau poker, mergeau la sala de forta sau se bateau intre ei, el prefera sa citeasca. In timp, a capatat 2 forme de educatie: cea a cartilor si cea a strazii. A devenit de 2 ori mai inteligent. Si a invatat cum sa-i conduca pe cei din jur. A salvat viata unui prieten. Prin metodele existente in acea lume. Adica omorand pe altcineva.

Singura persoana care a vazut “accidentul” a fost Calogero, baietelul de 9 ani al cam singurului nene care avea o munca legala in acel cartier. Lorenzo era sofer de autobuz. Cand politia l-a obligat sa-l identifice pe faptas dintr-un grup de 9 oameni, Calogero a raspuns cu “nu” la intrebarea pusa in fata fiecaruia dintre cei 9 suspecti : “El e?” . Sony l-a tinut minte pentru caracterul sau si l-a luat sub aripa sa protectoare.

Aici intervine insa partea frumoasa. Sonny l-a indemnat sa se tina de scoala. I-a spus ca el il va invata tot ce are nevoie sa stie despre “legile strazilor” si ca va avea numai de castigat in viata. Cu conditia sa se tina de scoala, inclusiv sa faca si facultatea. I-a spus asta inca de la varsta de 9 ani. I-a explicat faptul ca el alesese viata dura a strazii pentru ca nu prea avusese de ales. Dar ca el nu trebuie sa procedeze la fel. L-a indemnat sa nu ii urasca pe cei care doreau sa il pacaleasca. L-a indemnat la calm si luciditate. I-a interzis sa poarte pistol. Si bineinteles, i-a dat tot felul de sfaturi utile in privinta relatiilor cu fetele .

Oare exista astfel de oameni si in realitate? Oameni aparent dubiosi, dar in esenta de mare calitate? Eu tin minte ca in urma cu cativa ani, cand eram la liceu, unul dintre oamenii care se ocupau de paza ne povestea despre istoria si geografia Romaniei. Si se pricepea bine. Ma intrebam atunci de ce nu are alta meserie.

Viata e intr-adevar foarte complexa.

La Multi Ani, Romania!

24 Ianuarie 1859. Alexandru Ioan Cuza. Piata Unirii din Focsani. Cel mai mare obelisc din Romania care infatiseaza scene din istoria noastra.

Ziua in care Focsaniul a fost la un vot distanta de a deveni pentru totdeauna capitala tarii noastre.

Singura zi usoara a fost cea de ieri

“Viata e grea. De cele mai multe ori, cei din jur te vor ocoli, vor incerca sa te evite. Desi oamenii recunosc asta de foarte putine ori, nu ii ajutam aproape niciodata pe cei din jur atunci cand au nevoie cu adevarat. Tinem la statutul nostru prea mult. Si prea putin la binele celor carora pretindem ca le vrem binele.

Dar chiar si in aceste conditii, orice tentatie de a suferi dupa o pierdere este inabusita in cazul meu de convingerea ca pot pierde aproape orice fara sa-mi fie afectata in mod esential existenta.

Desi nu-mi place sa recunosc, sunt anumite situatii in care nu poti castiga.

Intr-un fel, sa supravietuiesc cancerului si sa castig curse de ciclism au fost confruntari mai simple si mai directe decat cele cu un adversar invizibil, asa cum este suspiciunea.” - Lance Armstrong

Confirm.