Diferenta dintre esec si succes

“People don’t want to be “marketed TO”; they want to be “communicated WITH.”” – Sursa: EMarketers.eu

Seara in care am vorbit

Cand am mers prima data pe un stadion eu aveam 5 ani si Claudiu 4. Imi aduc aminte ca eram intr-o masina plina de oameni si de sperante. Stiu ca tata ne tinea in brate si ca oamenii din masina faceau concurs de pronosticuri. Juca echipa Focsaniului. Am batut cu 2-1. O victorie importanta in vederea evitarii retrogradarii(eternul obiectiv al echipei de fotbal a Focsaniului).

La cativa ani de la acea zi am inceput sa mergem de capul nostru pe stadion. Am inceput sa privim tot mai multe meciuri de fotbal la televizor. Si am inceput sa speram.

Au fost ani grei. Puteti intelege asta doar daca ati suferit vazand cum an de an ne facem de ras in cupele europene. Am suportat flegmele in figura pe care cei de la Skonto Riga le-au tras Rapidului. Am simtit cum islandezii de la Knasspinufellag(la dracu’, asta e nume de echipa?!) au urinat pur si simplu pe cei de la Dinamo. Si cum Steaua antrenata de Victor Piturca(da, e acelasi mediocru care azi ne antreneaza nationala!) avea o medie de inaltime de 1,65 m. Am vazut cum negromanii(lasati-ma in pace cu notiunea de “corectitudine politica”!-vreau eu sa traduc ) din echipa Poloniei Varsovia i-au facut nopti albe lui Mister Cornel Dinu. Si celebrului sau trabuc.

I-am ascultat vocea disperata a lui Emil Gradinescu : « Dolha nu iese! Dolha nu iese! Belgienii ne inscriu al treilea gol…«. Si declaratia lui Daniel “Nico” Niculae de la Rapid: “Suntem prea fraieri pentru Liga Campionilor…”.

Am suportat multe. L-am privit pe Mendoza(jucatorul de anul trecut al Stelei) cum intra cu tot cu minge in poarta lui Dinamo pe vremea cand juca la FC Bruge. I-am privit lacrimile lui MM Stoica, omul aflat la un minut de o finala de cupa europeana. Am trait seara infrangerii de la Rosenborg. A dramei de anul trecut cu Lazio. Am plans cand au murit pe teren Vrabioru, Haldan si Neamtu.

Pana in seara asta! O data cu eliminarea lui Galatasaray, am simtit ca nu suntem de rahat! Am simtit ca suntem puternici. Ca a venit si clipa noastra. Ajunge cat am pierdut.

Joi, 28 august 2008. Pentru prima data in istorie, la tragerea la sorti de la Monte Carlo Romania are 2 echipe in Liga Campionilor. CFR Cluj si Steaua se afla la aceeasi masa cu Barcelona, Juventus, Real Madrid, Manchester United, Liverpool, Arsenal sau Inter Milano.

Romania are in total 7 echipe in editia din acest an a cupelor europene. La sfarsitul meciului cu Galatasaray, antrenorul Stelei, Marius Lacatus a spus cu o voce plina de emotia celei mai mari performante din cariera sa de antrenor:”Acum e randul meu sa vorbesc!” .

Skybe, te pupam. E randul romanilor sa cante.

P.S. Cand a inscris Nicolita, am facut singurul lucru pe care il puteam face. Mi-am sunat fratele, am urlat in telefon, m-am dus la geamul de la bucatarie si mi-am speriat vecinii, apoi am repetat “politetea” pe balcon.

Ii dedic acest articol lui Mares, bun prieten cu noi, care acum 6 ani, dupa meciul Dinamo-FC Bruges a intrat trist in vestiarul in care ne schimbam practicantii de Qwan-ki-do: “Eu chiar am sperat… Chiar am crezut ca se poate…” .

Acum am reusit cu totii.

Cele doua Romanii

Batranetea nu tine de varsta.

Sunt oameni care nu vor inceta niciodata sa ma inspire si sa imi arate cat mai am de muncit pentru a ajunge acolo unde imi doresc. Acest gen de persoane sunt bunicii tineri ai unei tari pline de oameni expirati.

In acelasi timp, sunt oameni care ar trebuie sa aiba decenta. Si sa iasa la pensie.

“Cu inima umila si cu mintea deschisa”

La Harvard Business School exista catedra de management in stil Konosuke Matsushita. Sa pleci dintr-o saracie crunta si sa ramai pentru totdeauna in constiinta oamenilor. Iata realizarea unei vieti de om. A unei fiinte care nu s-a nascut mai talentata sau mai norocoasa decat noi. Dar care a refuzat cu o incapatanare nebuneasca cuvantul resemnare.

Konosuke a fost un baiat mai sarac decat majoritatea dintre noi. Mai ghinionist decat suntem noi de cele mai multe ori. Si care a avut parte de mai putina instruire formala decat 95% dintre romani.

In urma cu 2 zile, cand am terminat de citit Matsushita Leadership de John P. Kotter(un profesor american de management pe care vi-l recomand cu caldura) m-am simtit mai mic decat un greiere. Am realizat unde ma aflu de fapt. Si cat mai am pana unde vreau sa ajung. Am realizat ca de fapt imi fabric tot felul de scuze care imi incetinesc evolutia. Si ca risc sa inaintez cu 2 viteze: “foarte incet” si “pe loc”.

E o carte care te zdruncina puternic. Te loveste din plin in zona ta de confort. Si iti arata ca esti mai rezistent la schimbare decat vrei sa recunosti. Cu mine asta s-a intamplat. Am inghitit in sec si mi-am spus ca trebuie sa schimb ceva. Acum!

Acest om a inceput sa lucreze inca de la varsta de 9 ani. A fost nevoit. Credulitatea si nepriceperea tatalui sau au impins familia in ghearele saraciei. A fost ucenic si a suportat multe. A vandut biciclete, a vandut sperante si vise. A construit proiecte uriase. Si a schimbat vieti de om. S-a opus comoditatii si a demisionat din functii bine platite si recunoscute la nivel social. A fondat propria companie: MEI = Matsushita Electric Industrial. Panasonicul din ziua de azi. A dat dovada de un extraordinar sentiment de patriotism in timpul celui de-al doilea razboi mondial. A pus umarul la reconstructia Japoniei dupa incetarea conflictului. A initiat si dezvoltat proiecte orientate catre viitorul cetatenilor niponi. L-au preocupat natura umana si pacea. L-au interesat buna intelegere dintre oameni si lucrurile frumoase care pot lua nastere astfel.

A plecat la drum cu o echipa de 5 oameni(inclusiv el). Dintre care 2 au cedat greutatilor si au plecat. A ajuns la o cifra de 40 000 angajati. A indurat moartea parintilor, fratilor, surorilor si fiului sau. A fost nevoit sa suporte nedreptati strigatoare la cer, precum cele de dupa al doilea razboi mondial, cand firma sa a trecut prin momente teribile. Pur si simplu a fost la un pas de dezmembrare! Si asta din cauza meschinelor interese politice si militare.

A fost preocupat in mod continuu de ideea de management. Memorabila este scena in care pe un ton modest(de baiat sarac de la tara care nu a avut sansa de a merge la scoli inalte) il intreaba pe un proaspat absolvent al Facultatii de Management din Tokyo : “Sunteti amabil sa imi spuneti ce inseamna de fapt managementul ?” . Si cum tanarul absolvent pur si simplu se blocheaza, realizandu-si brusc ignoranta.

Citatul din titlul acestui post a fost principiul dupa care si-a condus viata. O viata de 94 ani. Si alte cateva mii in sufletul celor din jurul lui.

P.S. Va recomand sa cititi pe BookBlog.ro o recenzie exceptionala a acestei carti!

Spune-i clovnului adio!

Ce sa-i ceri unui agramat si unui badaran?

Uneori nu imi place sa am dreptate. Gazeta Sporturilor publica astazi un interviu cutremurator.

Valentina Elisei, fosta mea colega de scoala si actuala componenta a echipei nationale de handbal a Romaniei a avut nesansa sa lucreze doar cu astfel de relicve pana in prezent.

Sper ca aceste semnale de alarma sa nu isi piarda ecoul. Si sa intelegem ca aici nu e vorba doar de un antrenor. E vorba de un sistem. Si e vorba de o mentalitate.

“Am îndurat degeaba un mitocan!

- Cum s-a pierdut meciul cu Ungaria, o bătuserăţi mereu înainte de Olimpiadă?!
- Degeaba am cîştigat înainte, ne-au învins cînd a trebuit. Cum am pierdut? Simplu, nu am jucat nimic. Să se înţeleagă clar, jucătoarele sînt vinovate, dar antrenorii au contribuit din plin la evoluţia noastră. În momentele grele, după înfrîngeri, niciodată nu au ştiut să ne scoată din starea în care eram. Cît au fost victorii a fost bine, prima înfrîngere a dărîmat echipa. Şi nu numai acum, uitaţi-vă şi în Franţa, şi la Oltchim, unde domnul Tadici a fost antrenor.

- Ce s-a întîmplat după meciul cu Norvegia, atunci a venit prima înfrîngere?
- Ca de fiecare dată, şedinţe interminabile, reproşuri, admonestări, înjurături. Cinci minute nu am avut liber de cînd am venit în China.

-Sînteţi obosite? A contat faptul că nu aţi avut deloc pauză?
- Normal că a contat. Cînd vezi toate echipele că merg la plimbare, că vizitează oraşul, cum ne simţim noi? Parcă am fi roboţi, doar meciuri, antrenamente, vizionări. De nimic nu mai avem timp. Ce vreţi să vă spun, că nu avem timp nici să ne epilăm, să avem şi noi grijă de noi, ca nişte femei?

- Dă nişte exemple, te rog, de reproşuri, înjurături!
- Nu toate pot fi reproduse, sînt prea umilitoare. Dar cum se simt fetele cînd le strigă meduze, handicapate, analfabete, nesimţite? În timpul meciurilor a strigat cît îl ţinea gura, noroc că spectatorii nu înţeleg ce spune el.“

Later Edit: Acest interviu a fost oferit sub protectia anonimatului. Asta arata teroarea in care traiesc romanii. Frica de antrenor, profesor sau sef reprezinta cea mai grea boala a acestei tari, in care multi dintre oameni s-au obisnuit sa traiasca incovoiat. Am vazut asta pe propia mea piele de-a lungul anilor.